Drepturile Omului în instantele nationale

[av_tab_container position=’top_tab’ boxed=’border_tabs’ initial=’1′]
[av_tab title=’Constituția României vs. CEDO’ icon_select=’no’ icon=’ue800′ font=’entypo-fontello’ custom_id=’constitutia-romaniei-vs-cedo’]

Constituția României vs. CEDO

Baza reglementării interne este Constituţia. În doctrină, s-a convenit că drepturile şi libertăţile prevăzute în Constituţie sunt “fundamentale” pentru că au fost consacrate în cel mai important act normativ la nivel naţional. Constituţia prevede în capitolul II, intitulat “Drepturile şi libertăţile fundamentale” (art. 22-52) drepturile civile şi politice împreună cu cele economice, sociale şi culturale, fiind inspirată, probabil, de sistemul mixt de menţionare din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948.

Exemplu Constituția Românie vs. CEDO: Există cazuri în care Constituţia are prevederi mai favorabile pentru drepturile omului decât Convenţia europeană. Spre exemplu, în reglementarea Convenţiei, care se întregeşte organic cu jurisprudenţa CEDO, reţinerea unei persoane poate avea durata maximă de 3 zile (72 de ore). Constituţia prevede expres că o persoană nu poate fi reţinută mai mult de 24 de ore.

Aceasta înseamnă că în Convenţia europeană sunt prevăzute standarde minimale pentru drepturile omului, sub care nu se poate coborî de către statele părţi la Convenţie. Dar, în acelaşi timp, statele părţi pot stabili standarde pentru drepturile omului chiar mai favorabile decât cele prevăzute în Convenţie.

În acelaşi timp, Constituţia României conţine o prevedere în sensul că dacă există neconcordanţe între reglementările interne şi cele internaţionale privind drepturile omului, prioritatea revine acelor reglementări mai favorabile pentru drepturile omului, indiferent dacă fac parte dintr-o lege internă sau internaţională (art. 20 al. 2 din Constituţie). Aceasta însemna şi că dacă unele prevederi din Constituţie sunt mai restrictive cu privire la drepturile omului decât unele reglementări internaţionale, pe plan naţional nu se vor aplica prevederile constituţionale restrictive, ci reglementările internaţionale mai favorabile drepturilor omului.
[/av_tab]
[av_tab title=’Instanţele naţionale’ icon_select=’no’ icon=’ue800′ font=’entypo-fontello’ custom_id=’instantele-nationale’]
Un pilon esențial al sistemului de drepturi și libertăți cetățenești este puterea judecătorească, instanțele naționale. Aderarea României la mecanismul european de protecție a drepturilor omului, respectiv Convenția Europeană a Drepturilor Omului, funcționează pe principiul subsidiarității. Concret, asta înseamnă că autoritățile naționale, mai ales cele judiciare, sunt primele chemate să aplice la nivel național drepturile și libertățile fundamentale.
instante-nationaleÎn lipsa unei soluții favorabile pe plan intern, numai după epuizarea tuturor căilor de atac, o persoană se poate adresa CEDO.

Epuizarea căilor interne de atac

Reclamanţii au obligaţia de a epuiza căile de recurs interne. Ei trebuie să parcurgă atât calea apelul şi/sau a recursului, în conformitate cu normele de procedură internă.

Curtea consideră că reclamantul nu este obligat să parcurgă şi alte căi de recurs, dacă acestea urmăresc, în esenţă, acelaşi scop sau căile extraordinare de atac.

  • Curtea a apreciat că reclamantul român nu este obligat să exercite calea revizuirii sau a contestaţiei în anulare prevăzute în dreptul intern.

Reclamanţii trebuie să respecte normele şi procedurile aplicabile în legislaţia internă, în caz contrar plângerea lor va fi respinsă, pe motiv că nu îndeplineşte condiţia prevăzută la art. 35 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea a apreciat că art. 35 nu a fost respectat, atunci când un apel/recurs nu a fost admis din cauza unei greşeli procedurale a reclamantului.

Instanţele judecătoreşti

Persoana care apreciază că drepturile şi libertăţile sale fundamentale au fost încălcate prin acte sau omisiuni ale autorităţilor statului are deschisă calea acţiunii în faţa instanţei judecătoreşti. Persoana poate sesiza direct instanţele civile sau de contencios administrativ prin formularea unei acţiuni sau, dacă încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale îmbracă forma unei infracţiuni, poate depune o plângere penală la organul de cercetare penală sau la parchet.

În primul rând, trebuie să precizăm că obiectul acţiunii sau plângerii poate fi încălcarea drepturilor sau libertăţilor fundamentale aşa cum sunt garantate de Constituţie, legile interne sau tratatele internaţionale la care România este parte. Conform articolului 11 din Constituţie, tratatele internaţionale ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, iar potrivit articolului 20 al legii fundamentale, în caz de neconcordanţă între pactele şi tratatele referitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne au prioritate reglementările internaţionale, afară de cazul în care prevederile Constituţiei sau ale legilor interne sunt mai favorabile.

[av_toggle_container initial=’0′ mode=’accordion’ sort=”]
[av_toggle title=’Acţiuni civile în despăgubiri’ tags=”]
Orice persoană care consideră că a suferit un prejudiciu prin încălcarea drepturilor sau libertăţilor sale fundamentale poate solicita, în instanţă, acordarea unor despăgubiri civile prin introducerea unei acţiuni civile împotriva persoanei responsabile de această încălcare. O asemenea acţiune civilă se introduce în baza articolelor 72, 73, 252 253 şi 1357 din Codul civil care reglementează apărarea drepturilor nepatrimoniale şi răspunderea civilă delictuală.

Competenţa teritorială de judecată aparţine instanţei de la domiciliul pârâtului (respectiv de la sediul instituţiei publice pârâte), iar în funcţie de cuantumul despăgubirilor solicitate, competenţa materială revine judecătoriei sau tribunalului.

Nota: Conform Codului de procedură civilă, competenţa generală de jurisdicţie aparţine judecătoriei, însă dacă obiectul litigiului depăşeşte 200 000 RON competenţa revine tribunalului.

Cererea se formulează în scris şi este supusă taxei de timbru. Pentru a avea câştig de cauză, în formularea unei acţiuni civile în despăgubiri trebuie dovedită îndeplinirea a patru condiţii:

i). existenţa unei fapte ilicite,

ii). săvârşite cu vinovăţie,

iii). care a produs un prejudiciu,

iv). care este în raport de cauzalitate cu fapta ilicită.

Instanţa poate admite cererea, în tot sau în parte, şi acordă despăgubiri. Sentinţa primei instanţe este supusă doar apelului .şi dacă despăgubirea solicitată este mai mare de 1.000.000 lei atunci este supusă şi recursului.(art. 83 alin. 2 raportat la art 18 din Legea nr.2/2013). Hotărârea pronunţată în apel este definitivă şi executorie.

Decizia definitivă pronunţată în apel este susceptibilă de punere în executare prin procedura executării silite, chiar dacă ea a fost atacată cu recurs. Suspendarea executării unei decizii definitive nu poate fi acordată decât de instanţă şi pentru motive întemeiate.

În conformitate cu OUG 80/2013 privind taxele judiciare de timbru pentru o cerere de chemare în judecată care are ca obiect stabilirea şi acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, deminităţii sau reputaţiei unei persoane fizice, se achită o taxă de timbru de 100 lei.

Taxa judiciară de timbru se achita la Direcţia de Taxe şi Impozite Locale de la domiciliul plătitorului (reclamantului).
[/av_toggle]
[av_toggle title=’Acţiuni în contencios administrativ’ tags=”]
Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrative recunoaşte dreptul oricărei persoane care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente. Persoana vătămată poate solicita anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei care i-a fost cauzată.

Înainte de a se adresa instanţei, persoana care se consideră vătămată printr-un act administrativ unilateral trebuie să parcurgă procedura administrativă prealabilă care să dea autorităţii publice emitente posibilitatea de a repara vătămarea produsă, prin revocarea actului administrativ respectiv, în tot sau în parte. Procedura prealabilă trebuie iniţiată în termen de 30 de zile de la comunicarea actului administrativ2 şi se poate adresa în egală măsură organului ierarhic superior, dacă acesta există. Autoritatea administrativă emitentă sau, respectiv, organul ierarhic superior trebuie să răspundă în termen de 30 de zile.

Nota: Articolul 7 alin. 7 al legii nr. 554/2004 prevede că pentru motive temeinice, plângerea prealabilă poate fi introdusă şi după expirarea termenului de 30 de zile, dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului.
Legea nu defineşte motivele temeinice, ele fiind lăsate la aprecierea instanţei.

Dacă este nemulţumită de răspunsul primit de la autoritatea publică emitentă sau de la organul ierarhic superior sau dacă nu a primit răspuns în termenul legal, persoana interesată se poate adresa instanţei de contencios administrativ. Se poate adresa direct instanţei, fără a parcurge procedura administrativă prealabilă, persoana care se consideră vătămată prin nesoluţionarea în termen a cererii sale adresate autorităţii administrative sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii.

Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei se pot introduce în termen de 6 luni de la data:
i) primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau, după caz, data comunicării refuzului, considerat nejustificat, de soluţionare a cererii,
ii) expirării termenului legal de soluţionare a cererii.
Legea mai prevede că cererea poate fi introdusă şi peste acest termen, pentru motive temeinice, dar numai în cazul actelor administrative unilaterale şi nu mai târziu de un an de la data emiterii actului (art. 11 alin. 2).

De regulă, acţiunile în contencios administrativ sunt supuse taxei de timbru şi se supun OUG 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.
Dar există și excepții, când acțiunile sunt scutite de taxa de timbru, dacă astfel se prevede într-o lege specială. Spre exemplu, Legea 544/2001 privind liberul acces la informații de interes public, prevede ca acțiunea în instanță (care este o acțiune în contencios adminsitrativ) este scutită de taxa de timbru

Pentru acţiunile care au ca obiect anularea actului, sau, după caz, recunoaşterea dreptului pretins, precum şi pentru eliberarea unui certificat, a unei adeverinţe sau a oricăui alt înscris se achită o taxă judiciară de timbru de 50 de lei. Pentru acţiunile prin care se solicită şi repararea pagubelor suferite printr-un act administrativ se achită o taxă de timbru în cuantum de 10% din valoarea pretinsă, dar nu mai mult de 300 lei.

Taxa judiciară de timbru se achita la Direcţia de Taxe şi Impozite Locale de la domiciliul plătitorului (reclamantului).

Acţiunea se redactează în scris şi trebuie însoţită de o cópie a actului administrativ atacat sau de răspunsul autorităţii administrative prin care se comunică refuzul rezolvării cererii (art. 12). Dacă reclamantul nu a primit nici un răspuns la cererea sa, trebuie ataşată acţiunii o copie a cererii reclamantului, certificată prin numărul şi data înregistrării la autoritatea publică (art. 12 teza finală).

Competenţa teritorială a instanţei este opţională: persoana care se consideră vătămată se poate adresa instanţei de contencios administrativ de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Din punct de vedere ale competenţei materiale, articolul 10 al Legii nr. 554/2004 dispune că revine tribunalelor administrativ-fiscale competenţa generală de jurisdicţie în primă instanţă (secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale tribunalelor).
Dacă litigiul emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.

Toate cererile privind actele administrative emise de autorităţile publice centrale care au ca obiect sume reprezentând finanţarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene, indiferent de valoare, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel.

Legea nr. 554/2004 mai prevede la articolul 16 că cererea în justiţie se poate formula şi personal împotriva persoanei fizice care a elaborat, a emis sau a încheiat actul ori, după caz, se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat sau pentru întârziere. Dacă acţiunea este admisă, funcţionarul public respectiv poate fi obligat la plata despăgubirilor în solidar cu autoritatea publică.

Persoana vătămată poate, de asemenea, cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea soluţiei pe fond. Legea prevede că suspendarea poate fi cerută numai o data ce procedura prealabilă a fost iniţiată şi numai în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente (art. 14)

În soluţionarea pe fond a cererii, instanţa poate să anuleze, în tot sau în parte actul administrativ litigios, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ sau să elibereze un înscris (art. 18 alin.1). De asemenea, instanţa poate acorda despăgubiri pentru daunele materiale sau morale cauzate (art. 18 alin. 3).

În contencios administrativ, hotărârile date în primă instanţă sunt supuse doar recursului la instanţa imediat superioară instanţei de fond (secţiile de contencios administrativ ale curţilor de apel, respectiv ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie). Termenul de recurs este cel prevăzut de Codul de procedură civilă, mai precis de 15 zile de la comunicarea sentinţei pronunţate în primă instanţă.
[/av_toggle]
[av_toggle title=’Acţiuni penale’ tags=”]
Atingerea adusă unor drepturi fundamentale poate fi incriminată ca infracţiune şi sancţionată ca atare. Codul penal prevede ca infracţiuni faptele săvârşie, cu intenţie sau din culpă, prin care s-a adus atingere vieţii (omorul în toate variantele sale, uciderea din culpă, determinarea sau înlesnirea sinuciderii), integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane (lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte). Codul penal incriminează şi faptele de arestare nelegală şi cercetare abuzivă, supunere la rele tratamente, tortură, represiune nedreaptă.

Mai sunt incriminate şi faptele prin care se aduce atingere libertăţii sau vieţii sexuale a unei persoane (lipsirea de libertate, sclavia, supunerea la muncă forţată, violarea de domiciliu, violarea secretului corespondenţei, violul, hărţuirea sexuală), patrimoniului unei persoane (furtul în toate variantele sale, tâlhăria) sau unor activităţi de interes public (abuzul în serviciu, purtarea abuzivă). Această enumerare este doar exemplificativă şi se completează cu prevederile altor legi penale speciale care incriminează şi alte fapte prin care se aduce atingere unor drepturi fundamentale.

Victima unei infracţiuni poate sesiza organul de urmărire penală printr-o plângere (art. 289 Cod procedură penală). Plângerea poate fi făcută în scris sau oral şi trebuie să cuprindă: numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei ce formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului, dacă acesta este cunoscut şi a mijloacelor de probă.

Nota: Organul de urmărire penală poate fi sesizat şi prin denunţ de către orice persoană fizică sau juridică ce are cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni şi se poate sesiza şi din oficiu când află pe orice altă cale că a fost săvârşită o infracţiune (art. 290, 292 Cod procedură penală).

Codul de procedură penală prevede că în cazul unor anumite infracţiuni acţiunea penală şi deci tragerea la răspundere a făptuitorului este condiţionată de formularea unei plângeri penale prealabile. În lipsa plângerii prealabile, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare. Cu titlu de exemplu, plângerea prealabilă este necesară în cazul infracţiunilor de lovire şi alte violenţe, vătămare corporală în varianta simplă şi din culpă, violare de domiciliu, violarea secretului corespondenţei, viol.

Plângerea penală, respectiv plângerea penală prealabilă se depun la poliţie sau la parchet, în penal, victima unei infracţiuni neputându-se adresa direct instanţei de judecată.
Competenţa materială este, ca regulă alternativă, însă, codul prevede că în cazul infracţiunilor grave, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror.

Codul de procedură penală consacră de asemenea o competenţă teritorială alternativă, ea putând fi determinată în funcţie de patru criterii: locul unde a fost săvârşită infracţiunea, locul unde a fost prins făptuitorul, locul unde locuieşte făptuitorul, locul unde locuieşte persoana vătămată. Dintre aceste patru criterii, persoana vătămată are libertate de alegere în ce priveşte organul căruia îi depune plângerea, competenţa finală fiind decisă de procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală.

Sesizarea instanţei de judecată se poate face numai de către procuror, prin rechizitoriu.
Procurorul poate dispune clasarea sau renunţare la urmărire penală, fără a sesiza instanţa. Actele procurorului prin care se dispun aceste măsuri pot fi, însă, atacate la procurorul şef al parchetului de persoana vătămată în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a copiei actului prin care s-a dispus soluţia. Procurorul şef are la dispoziţie alte 20 de zile pentru a soluţiona plângerea împotriva soluţiei. Dacă persoanei vătămate nu i se dă câştig de cauză, acesta se poate adresa, în termen de 20 de zile de la comunicarea,modului de rezolvare, instanţei de judecată. Plângerea este soluţionată de către judecătorul de cameră preliminară.

O dată acţiunea penală pusă în mişcare, persoana vătămată căreia i s-a produs un prejudiciu, material sau moral, ca urmare a infracţiunii se poate constitui parte civilă în procesul penal şi poate solicita acordarea unor despăgubiri. Poate acorda despăgubiri doar instanţa de judecată. Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal este scutită de taxa de timbru.
[/av_toggle]
[/av_toggle_container]

[av_hr class=’custom’ height=’30’ shadow=’no-shadow’ position=’center’ custom_border=’av-border-thin’ custom_width=’100%’ custom_border_color=” custom_margin_top=’15px’ custom_margin_bottom=’15px’ icon_select=’no’ custom_icon_color=” icon=’ue808′ font=’entypo-fontello’]

Regula termenului de 6 luni

Reclamantul poate adresa o plângere Curţii europene în termen de 6 luni. Acest termen începe să curgă odată cu pronunţarea deciziei definitive în cadrul procesului de epuizare a căilor de recurs interne.

Perioada de şase luni începe să curgă de la data la care reclamantul şi/sau reprezentantul acestuia a luat la cunoştinţă decizia internă definitivă.
Dacă decizia internă definitivă i se comunică reclamantului din oficiu atunci termenul de 6 luni se calculează de la data comunicării copiei deciziei.

Nota: Dacă decizia din recurs nu a fost redactată în termen de 6 luni de la pronunţare, puteţi solicita instanţei de recurs un certificat de grefă din care să rezulte data la care a fost redactată hotărârea din recurs şi data la care a fost disponibilă părţilor. Termenul de 6 luni va începe să curgă de la data menţionată în certificatul de grefă.

Termenul începe să curgă în ziua următoare pronunţării în şedinţă publică a deciziei interne definitive sau, în lipsa pronunţării, în ziua următoare aducerii la cunoştinţa reclamantului sau reprezentantului acestuia, şi expiră după 6 luni calendaristice, indiferent de durata efectivă a acestora. Curtea are posibilitatea de a stabili o dată de expirare a termenului de 6 luni care să fie diferită de cea indicată de statul pârât.

Termenul de 6 luni în situaţia unei încălcări continue

Dacă pretinsa încălcare invocată de reclamant reprezintă o situaţie continuă împotriva căreia nu există nicio cale de recurs în legislaţia internă, termenul de 6 luni începe să curgă din momentul în care această situaţie continuă a încetat. Câtă vreme situaţia persistă, regula termenului de 6 luni nu este aplicabilă.

Nota:

  1. Data introducerii plângerii este considerată a fi cea indicată de ştampila poştei aplicată la expedierea plicului, şi nu data de primire a plângerii.
  2. Trimiterea formularului de cerere exclusiv prin fax, fără ca originalul să fie trimis Curţii, nu este suficientă.

[/av_tab]
[av_tab title=’Alte căi de revendicare a drepturilor’ icon_select=’no’ icon=’ue800′ font=’entypo-fontello’ custom_id=’alte-cai-de-revendicare-drepturi’]

Alte căi de revendicare a drepturilor

În afară de instanțe, cetățenii se mai pot adresa unor instituții naționale menite să le apere drepturile:

[av_button label=’Avocatul Poporului’ link=’page,229′ link_target=” size=’small’ position=’left’ icon_select=’no’ icon=’ue800′ font=’entypo-fontello’ color=’theme-color’ custom_bg=’#444444′ custom_font=’#ffffff’]

[av_button label=’Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD)’ link=’page,231′ link_target=” size=’small’ position=’left’ icon_select=’no’ icon=’ue800′ font=’entypo-fontello’ color=’theme-color’ custom_bg=’#444444′ custom_font=’#ffffff’]
[/av_tab]
[/av_tab_container]