Drepturi absolute şi drepturi relative

[av_textblock size=” font_color=” color=”]

Scurtă prezentare a drepturilor prevăzute în Convenţie şi în protocoalele sale.

În funcţie de răspunsul la întrebarea dacă pot exista sau nu excepţii de la respectarea lor, drepturile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Convenţie) pot fi împărţite în drepturi absolute şi drepturi relative.
[/av_textblock]

[av_heading tag=’h4′ padding=’5′ heading=’Drepturi absolute’ color=” style=’blockquote modern-quote’ custom_font=” size=’20’ subheading_active=’subheading_below’ subheading_size=’13’ custom_class=”]
Drepturile absolute sunt cele cu privire la care în Convenţie nu se prevăd excepţii sau posibilităţi de derogare de la respectarea lor (excepţiile sunt prevăzute în articolul în care este consacrat dreptul respectiv, iar condiţiile şi limitele derogărilor sunt prevăzute în art. 15 din Convenţie)
[/av_heading]

[av_toggle_container initial=’0′ mode=’accordion’ sort=”]
[av_toggle title=’1. Dreptul de a nu fi supus pedepsei cu moartea’ tags=” custom_id=’dreptul-de-a-nu-fi-supus-pedepsei-cu-moartea’]
Este prevăzut în protocoalele nr. 6 şi 13 la Convenţie. Înseamnă că nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsă cu moartea şi nu poate fi executat. Este un drept prevăzut distinct şi cu un regim oarecum diferit de dreptul la viaţă, care este consacrat în art. 2 din Convenţie. Iniţial, Protocolul nr. 6 conţinea posibilitatea ca un stat să prevadă în legislaţia sa pedeapsa cu moartea pentru acte săvârşite în timp de război sau de pericol iminent de război. Ulterior, Protocolul nr. 13 nu a mai preluat în conţinutul sau posibilitatea din Protocolul nr. 6, astfel că a fost interzisă pedeapsa cu moartea pentru orice fel de fapte, săvârşite în orice fel de situaţii, inclusiv în timp de război sau de pericol iminent de război. De asemenea, prin art. 3 din Protocolul nr. 13 s-a prevăzut că este interzisă orice derogare de la acest drept. Adică, nici în caz de război sau de alt pericol public de gravitate similară (ce ameninţa viaţa unei naţiuni), nu poate fi dispusă pedeapsa cu moartea.
[/av_toggle]
[av_toggle title=’2. Dreptul de a nu fi supus torturii sau pedepselor ori tratamentelor inumane sau degradante’ tags=” custom_id=’dreptul-de-a-nu-fi-supus-torturii’]
Este consacrat în art 3 din Convenţie, care nu prevede nicio situaţie în care acest drept nu se respectă. De asemenea, art. 15 par. 2 din Convenţie prevede expres că nu este îngăduită nicio derogare de la acest drept. Adică, nici în caz de război sau de alt pericol public de gravitate similară (ce ameninţa viaţa unei naţiuni), nu pot fi admise tortura sau pedepsele ori tratamentele inumane sau degradante.
[/av_toggle]
[av_toggle title=’3. Dreptul de a nu fi supus sclaviei’ tags=” custom_id=’dreptu-de-a-nu-fi-supus-sclaviei’]
Este prevăzut în art. 4 par. 1 din Convenţie. Art. 15 par. 2 din Convenţie prevede că de la interzicerea sclaviei nu poate exista nici o derogare, în nici o situaţie.
[/av_toggle]
[av_toggle title=’4. Dreptul de a nu fi condamnat fără lege/retroactiv’ tags=” custom_id=’dreptul-de-a-nu-fi-condamnat-fara-lege’]
Art. 7 par. 1 şi 2 din Convenţie prevede că nimeni nu poate fi condamnat pentru o faptă care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional ori care era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii. Art. 15 par. 2 din Convenţie prevede expres că nu este îngăduită nici o derogare de la acest drept.
[/av_toggle]
[av_toggle title=’5. Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă’ tags=” custom_id=’dreptulde-a-nu-fi-judecat-sau-pedepsit-de-doua-ori-pentru-aceeasi-fapta’]
Potrivit art. 4 par.1 şi 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat. Aceasta nu împiedică redeschiderea procesului conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată.
Art. 4 par. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie prevede că nicio derogare de la acest drept nu este permisă, în nicio situaţie.
[/av_toggle]
[/av_toggle_container]

[av_hr class=’custom’ height=’50’ shadow=’no-shadow’ position=’center’ custom_border=’av-border-none’ custom_width=’50px’ custom_border_color=” custom_margin_top=’7px’ custom_margin_bottom=’7px’ icon_select=’no’ custom_icon_color=” icon=’ue808′ font=’entypo-fontello’]

[av_heading tag=’h4′ padding=’5′ heading=’Drepturi relative’ color=” style=’blockquote modern-quote’ custom_font=” size=’20’ subheading_active=’subheading_below’ subheading_size=’13’ custom_class=”]
Drepturile relative sunt cele cu privire la care Convenţia prevede posibilitatea unor limitări ale aplicării/respectării. Adică sunt drepturi cu privire la aplicarea cărora există excepţii şi/sau derogări. În mod logic, toate drepturile prevăzute în Convenţie şi în protocoalele adiţionale care nu sunt absolute, sunt drepturi relative.
[/av_heading]

[av_toggle_container initial=’0′ mode=’accordion’ sort=”]
[av_toggle title=’1. Dreptul la viaţă’ tags=” custom_id=’dreptul-la-viata’]
Dreptul la viaţă (art. 2 din Convenţie). Înseamnă interzicerea suprimării vieţii umane. Nu are un conţinut economic sau social, în sensul că nu se confundă cu dreptul la un nivel de trai decent, de exemplu (prevăzut în art. 47 din Constituţie).

Are o componentă cu caracter absolut: interzicerea pedepsei cu moartea. Nu este permisă nici o derogare de la această interdicţie (protocoalele adiţionale 6 şi 13 la Convenţie). Adică, nici în caz de război sau de alt pericol public de gravitate similară (ce ameninţa viaţa unei naţiuni), nu poate fi introdusă şi aplicată pedeapsa cu moartea.

În doctrină, dreptul la viaţă este trecut printre drepturile absolute.

Cu toate acestea, trebuie observat că numai interzicerea pedepsei cu moartea are un caracter absolut. Ceea ce lipseşte, totuşi, dreptul la viaţa de un caracter “pur” absolut este paragraful 2 al art. 2 din Convenţie, potrivit căruia moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea dreptului la viaţă garantat de Convenţie în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă, într-un dintre următoarele situaţii:

  • A) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale (de exemplu, în stare de legitimă apărare);
  • B) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute;
  • C) pentru a reprima, conform legii, tulburări violenţe sau o insurecţie.

Este de subliniat o condiţie din par. 2 al art, 2 care poate trece mai uşor neobservată: recurgerea la forţă cu consecinţe letale trebuie să fie absolut necesară, adică să fie singura soluţie posibilă în acea situaţie concretă.

La excepţiile prevăzute în par. 2 al art. 2, se adaugă şi derogarea prevăzută în art. 15, în sensul că, în caz de război, decesele care rezultă din acte licite de război nu constituţie o încălcare a Convenţiei.
[/av_toggle]
[av_toggle title=’2. Dreptul la libertate şi siguranţă’ tags=” custom_id=’dreptul-la-libertate-si-siguranta’]
Dreptul la libertate şi siguranţă (art. 5 din Convenţie). În esenţă, acest drept are ca scop protejarea persoanei de arbitrarii sau ilegalităţi în legătură cu măsurile privative de libertate: arestarea preventivă (în cauze penale) sau detenţia (în cauze nepenale). Dreptul din art. 5 următoarele componente, care sunt inseparabile, ceea ce înseamnă că dacă o componentă nu este respectată, întreg dreptul este încălcat:

  • A) nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazurilor strict prevăzute în Convenţie (cazuri care permit arestarea în cauze penale sau detenţia şi în cauze nepenale, civile; de exemplu într-o cauză nepenală se poate dispune detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman).
  • B) orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa
  • C) orice persoană arestată sau deţinută trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii
  • D) orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea să dacă deţinerea este ilegală.
  • E) dreptul la reparaţii al oricărei persoane care a fost victima unei arestări sau a unei deţineri contrare condiţiilor din art. 5 din Convenţie.

[/av_toggle]
[av_toggle title=’3. Dreptul la un proces echitabil’ tags=” custom_id=’dreptul-la-un-proces-echitabil’]
Dreptul la un proces echitabil (art. 6 din Convenţie). Articolul conţine prevederi atât pentru cauzele/procesele penale, cât şi pentru cele civile, nepenale. Pentru ambele categorii de cauze/procese, art. 6 par. 1 din Convenţie prevede condiţii referitoare la judecarea în mod echitabil, în mod public (sunt prevăzute şi excepţii de la regula publicităţii) şi într-un termen rezonabil a cauzei, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege.

Paragrafele 2-3 ale art. 6 din Convenţie se referă numai la cauzele penale şi conţin următoarele componente inseparabile ale dreptului la un proces echitabil:

  • Dreptul la prezumţia de nevinovăţie (orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită)
  • Dreptul celui acuzat să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa
  • Dreptul celui acuzat să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale
  • Dreptul celui acuzat la un avocat (să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer)
  • Dreptul celui acuzat să pună întrebări martorilor (să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării)
  • Dreptul celui acuzat să fie asistat în mod gratuit de un interpret (dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere)

[/av_toggle]
[av_toggle title=’4. Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie’ tags=” custom_id=’dreptul-la-respectarea-vietii-private’]
Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie (art. 8 din Convenţie). Dreptul include respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei persoanei.

Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Jurisprudenţa CEDO a stabilit că unele probleme de mediu pot fi considerate că fac parte din conţinutul dreptului la respectarea vieţii private şi de familie.
[/av_toggle]
[av_toggle title=’5. Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie’ tags=” custom_id=’libertatea-de-gandire-de-constiinta-de-religie’]
Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie (art. 9 din Convenţie). Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.

Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
[/av_toggle]
[av_toggle title=’6. Libertatea de exprimare’ tags=” custom_id=’libertatea-de-exprimare’]
Libertatea de exprimare (art. 10 din Convenţie). Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Statele pot, totuşi, să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

Exercitarea acestor libertăţi comportă îndatoriri şi responsabilităţi.

Exercitarea acestor libertăţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
[/av_toggle]
[av_toggle title=’7. Libertatea de întrunire şi de asociere’ tags=” custom_id=’libertatea-de-intrunire-si-asociere’]
Libertatea de întrunire şi de asociere (art. 11 din Convenţie). Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale. Se observă că dreptul la libertate sindicală are o natură mixtă, fiind şi un drept de primă generaţie (din categoria drepturilor civile şi politice incluse în Convenţie = libertate de asociere), dar şi un drept din a doua generaţie, adică din categoria celor sociale.

Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.
[/av_toggle]
[av_toggle title=’8. Dreptul la căsătorie’ tags=” custom_id=’dreptul-la-casatorie’]
Dreptul la căsătorie (art. 12 din Convenţie). Textul Convenţiei prevede că începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie conform legislaţiei naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept.
[/av_toggle]
[av_toggle title=’9. Dreptul la un recurs efectiv’ tags=” custom_id=’dreptul-la-un-recurs-efectiv’]
Dreptul la un recurs efectiv (art. 13 din Convenţie). Aceasta înseamnă că orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, pentru a obţine înlăturarea completă a consecinţelor acestor încălcări.

Având în vedere principiul subsidiarităţii, care rezultă din art. 35 pct. 1 din Convenţie, atunci când în legislaţia naţională există/este prevăzut un recurs efectiv, persoana care se declară victima unei încălcări a drepturilor garantate prin Convenţie, are nu numai dreptul, dar şi obligaţia să se adreseze, mai întâi de sesizarea CEDO, unei instanţe naţionale pentru a încerca să obţină, pe plan naţional, remedierea încălcărilor.
[/av_toggle]
[av_toggle title=’10. Dreptul la nediscriminare’ tags=” custom_id=’dreptul-la-nediscriminare’]
Dreptul la nediscriminare are o dublă consacrare în Convenţie: interzicerea discriminării (art. 14 din Convenţie) şi interzicerea generală a discriminării (art. 1 din Protocolul nr. 12)

Art. 14 interzice discriminarea numai în legătură cu celelalte drepturi prevăzute de Convenţie, adică nu prevede o protecţie distinctă, pentru simplul fapt al discriminării. De aceea, dreptul din art. 14 poate fi considerat ca având un caracter „accesoriu altor drepturi” şi nu poate fi invocat decât împreună cu alte drepturi prevăzute de Convenţie ori de Protocoale. De exemplu, poate fi invocată discriminarea (art. 14) în conjuncţie cu încălcarea dreptului de a nu fi supus torturii sau tratamentelor inumane ori degradante (art. 3). Revenind la exemplu: din cauză că este de o anumită etnie, persoana fost supusă unor tratamente inumane/degradante în detenţie= încălcarea art. 14 în conjuncţie cu art. 3 din Convenţie).

Spre deosebire de art. 14 din Convenţie care se referă la nediscriminarea legată numai de „drepturile şi libertăţile stabilite prin Convenţie”, interzicerea generală a discriminării, introdusă prin art. 1 din Protocolul nr. 12, constituie un drept de sine stătător la nediscriminare, prin care se interzice discriminarea în legătură cu „orice drept prevăzut de lege”.
[/av_toggle]
[av_toggle title=’11. Dreptul la protecţia proprietăţii’ tags=” custom_id=’dreptul-la-protectia-proprietatii’]
Dreptul la protecţia proprietăţii (art. 1 din Protocolul nr. 1). Articolul prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, la protecţia proprietăţii sale.
Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Cu toate acestea, dreptul la protecţia proprietăţii nu poate aduce atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.

Cu toate că în protocol nu se prevede explicit, privarea de proprietate pentru cauza de utilitate publică nu se poate face decât în schimbul unei juste despăgubiri. Jurisprudenţa Curţii a completat această omisiune din protocol.

Întrucât protecţia este acordată proprietăţii, cel care solicită această protecţie trebuie să facă dovadă că este titularul unui drept de proprietate şi că acel drept al cărui titular este face obiectul unor ingerinţe.

Curtea a dezvoltat o bogată jurisprudenţa în acest domeniu, inclusiv cu privire la noţiunile de “bun” sau de “titular al dreptului de proprietate”, iar cazurile care au implicat România în materia respectării dreptului la proprietate au jucat un rol important (uneori sufocant) în dezvoltarea acestei jurisprudenţe.
[/av_toggle]
[av_toggle title=’12. Dreptul la instruire’ tags=” custom_id=’dreptul-la-instruire’]
Dreptul la instruire (art. 2 din Protocolul nr. 1). Este un drept de natură mixtă, care îmbina categoria de drepturi civile şi politice (libertatea de gândire) cu categoria drepturilor economice, sociale şi culturale.

Articolul prevede că nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcţiilor pe care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi al învăţământului, va respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi acest învăţământ conform convingerilor lor religioase şi filosofice.
[/av_toggle]
[av_toggle title=’13. Dreptul la alegeri libere’ tags=” custom_id=’dreptul-la-alegeri-libere’]
Dreptul la alegeri libere (art. 3 din Protocolul nr. 1). Articolul prevede că statele părţi la Convenţie au obligaţia să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condiţiile care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ.
[/av_toggle]
[av_toggle title=’14. Dreptul de a nu fi privat de libertate pentru datorii contractuale’ tags=” custom_id=’dreptul-de-a-nu-fi-privat-de-libertate-pentru-datorii-contractuale’]
Dreptul de a nu fi privat de libertate pentru datorii contractuale (art. 1 din Protocolul nr.4). Cel care a încheiat cu bună-credinţă un contract civil, comercial etc. şi nu îl poate executa, nu poate fi privat de libertate. Trebuie precizat că dacă încheierea contractului nu s-a făcut cu bună-credinţă, ci prin inducerea în eroare a celeilalte părţi, fapta constituie infracţiunea de abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor (art. 239 al. 2 cod penal) şi poate duce la privarea de libertate a autorului infracţiunii.
[/av_toggle]
[av_toggle title=’15. Libertatea de circulaţie’ tags=” custom_id=’libertatea-de-circulatie’]
Libertatea de circulaţie (art. 2 din Protocolul nr. 4). Articolul prevede 2 componente ale libertăţii de circulaţie:

  • Oricine (deci şi necetăţenii) se găseşte în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul să circule în mod liber şi să-şi aleagă în mod liber reşedinţa sa. Deci, acest drept nu este recunoscut pentru cei care se află ilegal pe teritoriul unui stat parte la Convenţie.
  • Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa.

Exercitarea acestor drepturi poate face obiectul unor restrângeri care sunt prevăzute de legea naţională şi care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. Spre exemplu, arestarea, în condiţii legale, a unei persoane nu constituţie o încălcare a libertăţii de circulaţie, prin împiedicarea persoanei de a părăsi ţara.

De asemenea, în anumite zone determinate, exercitarea acestor drepturi poate să facă obiectul unor restrângeri care sunt prevăzute de lege şi sunt justificate de interesul public într-o societate democratică. Exemplu: în Amsterdam, prin ordinul primarului, bazat pe o lege în vigoare la data respectivă, i-a fost interzis unei persoane, care consumă repetat droguri în public, fiind sancţionată de mai multe ori, accesul timp de 2 săptămâni într-o zonă centrală a oraşului, zonă în care persoana nu locuia şi nici nu avea locul de muncă. CEDO a constatat că nu a avut loc o încălcare a dreptului la liberă circulaţie.
[/av_toggle]
[av_toggle title=’16. Dreptul de a nu fi expulzat arbitrar’ tags=” custom_id=’dreptul-de-a-nu-fi-expulzat-arbitrar’]
Dreptul de a nu fi expulzat arbitrar. Acest drept are 3 componente şi, pentru fiecare dintre cele 3 componente există câte o prevedere în protocoalele nr. 4 şi 7. Prevederile cu privire la expulzare sunt:

  • A. Interzicerea expulzării propriilor cetăţeni (art. 3 din Protocolul nr. 4). Aceasta înseamnă că nimeni nu poate fi expulzat printr-o măsură individuală sau colectivă, de pe teritoriul statului al cărui cetăţean este. De asemenea, în mod corelativ, nimeni nu poate fi privat de dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui cetăţean este.
  • B. Interzicerea expulzării colective de străini (art. 4 din Protocolul nr. 4). Aceasta înseamnă că străinii nu pot fi expulzaţi decât individual, nu şi colectiv. Deci, ei vor trebui priviţi şi trataţi, atunci când se pune problema expulzării, ca şi cazuri individuale, fiecare cu particularităţile sale, iar nu “în grup”.
  • C. Dreptul la garanţii procedurale în cazul expulzării individuale de străini (art. 1 din Protocolul nr. 7). Precizăm că prin art. 4 din Protocolul nr. 4 a fost interzisă expulzarea colectivă de străini.

Articolul prevede că un străin care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii şi el trebuie să poată:

    • Să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale;
    • Să ceară examinarea cazului sau; şi
    • Să ceară să fie reprezentat în acest scop în faţă autorităţilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de către această autoritate

.

Cu titlu de excepţie, un străin poate fi expulzat printr-o procedură simplificată atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate naţională. Dar, şi în această situaţie, expulzarea trebuie dispusă în temeiul unei hotărâri a autorităţii competente potrivit legislaţiei naţionale şi după ce persoana şi-a prezentat motivele pentru care se opune expulzării.

Chiar dacă articolul se referă la străinul care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat, jurisprudenţa CEDO a stabilit că şi în cazul celor aflaţi ilegal pe teritoriul statului este interzisă expulzarea într-o ţară în care el riscă să fie supus la tratamente inumane sau degradante ori dacă o asemenea măsură prejudiciază dreptul persoanei la viaţa private şi de familie.

De asemenea, jurisprudenţa CEDO a stabilit că persoană are dreptul la un recurs efectiv împotriva deciziei/hotărârii de expulzare.
[/av_toggle]
[av_toggle title=’17. Dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală’ tags=” custom_id=’dreptul-la-doua-grade-de-jurisdictie-in-materie-penala’]
Dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală (art. 2 din Protocolul nr. 7). Aceasta înseamnă că orice persoană judecată şi declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea condamnării de către o jurisdicţie superioară. Adică are dreptul la o cale de atac. În Codul de procedură penală, regula este că sunt prevăzute două căi de atac: apelul şi recursul. Deci, mai mult decât cerinţele din Convenţie, care se referă la necesitatea unei singure căi de atac.

Acest drept la două grade de jurisdicţie poate face obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore, aşa cum acestea sunt definite de lege, sau când persoana a fost judecată în primă instanţă de către cea mai înaltă jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale. Spre exemplu, în cazul parlamentarilor şi/sau miniştrilor, care sunt judecaţi în primă instanţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit Convenţiei, nu mai este necesară prevederea unei căi de atac întrucât ei sunt judecaţi în primă instanţă de cea mai înaltă jurisdicţie din ţară. Cu toate acestea, Codul de procedură penală prevede o cale de atac şi în aceste situaţii. Este un exemplu în care legislaţia naţională cuprinde dispoziţii mai favorabile decât Convenţia.
[/av_toggle]
[av_toggle title=’18. Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară’ tags=” custom_id=’dreptul-la-despagubiri-in-caz-de-eroare-judiciara’]
Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară (art. 3 din Protocolul nr. 7). Aceasta înseamnă că atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior desfiinţată pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a executat o pedeapsa cu închisoarea din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte.

În cazul în care eroarea judiciară nu priveşte o hotărâre de condamnare, ci o hotărâre privind arestarea preventivă, dreptul la despăgubiri îşi are bază legală în art. 5 par. 5 din Convenţie, privind dreptul la libertate şi siguranţă, întrucât art. 5 are ca obiect special arestarea preventivă, inclusiv dreptul la reparaţii pentru arestare preventivă nelegală.
[/av_toggle]
[av_toggle title=’19. Dreptul la egalitate între soţi ‘ tags=” custom_id=’dreptul-la-egalitate-intre-soti ‘]
Dreptul la egalitate între soţi (art. 5 din Protocolul nr. 7). Articolul prevede că soţii (nu şi concubinii) se bucură de egalitate în drepturi şi în responsabilităţi cu caracter civil, între ei şi în relaţiile cu copiii lor în ceea ce priveşte căsătoria, pe durata căsătoriei şi cu prilejul desfacerii
acesteia. Acest drept la egalitate între soţi nu poate împiedica, însă, statele să ia măsurile necesare în interesul copiilor. Deci, interesul copiilor primează faţă de egalitatea între soţi.
[/av_toggle]
[/av_toggle_container]